O vârstă, o viață irosită, niciun regret, dar traume fără număr
Am aproape 50 de ani. Sunt o femeie oarecare, fără verighetă sau copii. Viața mea a fost dedicată îngrijirii părinților și a altor persoane. Acum, privind înapoi, nu văd nimic în urmă, nici regrete, nici resentimente.
Paradoxal, tocmai am publicat o carte în limba engleză, „The Help That Breaks”, despre cum oamenii pretind că te ajută, dar de fapt te invalidează, te controlează și te umilesc cu scopul de a se ridica pe ei. Absurd este că unii nu își dau seama de ceea ce fac, pe când alții o fac cu bună știință.
Este o experiență pe care am trăit-o intens toată viața mea. De aceea rar am spus cuiva prin ceea ce trec. Recent însă, am decis să fac un experiment și am spus oamenilor ce simțeam, când un efort fizic imens depus pentru a ajuta pe cineva mi-a activat două hernii de disc, una mai gravă decât cealaltă.
Fobiile medicale și impactul traumelor trecerii timpului
De aproape 20 de ani trăiesc cu multiple fobii medicale. Totul a început în Italia, unde, timp de șase ani, am fost invalidată constant de medici. Nu au crezut ce le spuneam, iar un diagnostic precis a venit abia după cinci ani. Când tratamentul a început, eram deja traumatizată peste măsură, dezvoltând CPTSD și fobii medicale paralizante. Simplul gând la medici sau injecții mă face să tremur, să hiperventilez, să am atacuri de panică catastrofale.
Și totuși, viața mea a fost plină de situații care m-au forțat să interacționez cu sistemul medical. Am îngrijit bătrâni, i-am însoțit pe alții la spital, am fost o prezență constantă în mediul medical.
Fiecare vizită la dentist, de exemplu, declanșează aceeași reacție viscerală. Inima îmi bate în galop, tremur, simt că mor, uit să respir.
Doar cine a trăit o fobie înțelege lupta și groaza.
O fobie nu este lașitate, ci traumă. Și fiecare știe povestea vieții sale.
Bătălia cu anxietatea socială și impactul cortizolului
Pentru a evita epuizarea și riscul de a înnebuni sau de a face un ictus, am decis să nu mai merg la doctor pentru mine. Mai mult de două decenii, am purtat o hârtie în portofel, pe care am scris ceva de genul:
„Dacă mă găsești la marginea drumului rănită sau inconștientă, te rog să nu apelezi la o ambulanță. Prefer să mor decât să ajung la spital.”
Unul nebun?
Beat sau drogat?
Iresponsabil?
Poate, dar eu, deși nu sunt chiar întreagă la minte, sigur beată sau drogată nu am fost când am scris de mână acea hârtiuță. Recent am aruncat-o că era flendurită tot și nu se mai putea citi nimic. Dar nimeni nu mă crede când spun asta.
Dar viața nu înseamnă doar medici. Înainte de fobiile medicale, am avut fobie socială. De mică mi-a fost frică să interacționez cu oamenii.
Pentru că am căutat mereu să cresc și să mă dezvolt personal, emoțional și spiritual, vreme de 40 de ani m-am împins în afara zonei de confort. Am emigrat, am schimbat nenumărate locuri de muncă, am vorbit la telefon la serviciu, deși am fobie de telefoane. Acest efort continuu m-a plasat sub stres permanent. Corpul și mintea, epuizate, cedează.
Încă de la grădiniță, mă simțeam ca un pește pe uscat, trăind într-un stres permanent timp de 40 de ani. Fiecare interacțiune a fost o bătălie cu anxietatea socială.
Anxietatea socială nu este introversiune, cum am crezut eu mulți ani. Ce am trăit eu și trăiesc mulți alții este absolută teroare de contact uman.
Dar asta este o altă poveste, care se adună la colapsul unui organism care a întins firul prea mult, de prea multe ori și orice nod făcut nu a lăsat cicatrici, ci răni adânci care au sângerat silențios, până când am făcut hemoragie internă. La figurat, da, dar dacă știi ce este trauma, atunci poate înțelegi că nu trebuie să-ți curgă sânge literal în interior, ca să fii mai mult mort decât viu.
Invalidarea – o formă malignă de brutalitate
Fiecare om are circumstanțe și variabile unice. A înțelege cu adevărat pe cineva necesită empatie profundă și o „teorie a minții altora”, adică abilitatea de a te pune în locul celuilalt – ceea ce este, practic, imposibil. Cu toate acestea, eu cred că înțeleg foarte bine orice situație descrisă, sacrificiile și problemele altora. Am trecut prin enorm de multe și sunt o persoană extrem de empatică, atentă și respectuoasă.
Și totuși, invalidarea persistă.
În iunie 2025, am fost nevoită să fac o ecografie la sâni din cauza unor dureri atroce. Dureri pe care le am de circa 30 de ani, ca să fiu sinceră. Dar, pentru că am aproape 50 de ani, toată lumea mi-a spus că e musai să merg să văd ce-i cu sânii mei. Și când auzi asta permanent, parcă n-ai încotro.
Verdictul?
Chisturi, multe, multe chisturi. Și aceste chisturi se inflamează peste măsură când stresul depășește limita umanului, ca în această perioadă, de exemplu. Două luni de anxietate constantă. Să spun că dor, numai cine le are, poate înțelege. Cine nu, judecă și dă sfaturi gratuite care adâncesc suferința extremă. Durerea asta s-a adunat la altele și cât poate îndura un om?
Când am fost forțată să explic că nu pot face o mamografie din cauza durerii insuportabile, mi s-a dat de înțeles pe față și prin aluzii că sunt iresponsabilă, lașă și n-am tărie de caracter.
Eu, care am emigrat de patru ori și m-am îngrijit de mine singură. Am zâmbit trist, dar aș fi vrut să întorc spatele și să închid ușa pentru totdeauna în fața acestor persoane care habar nu au despre ce vorbesc.
Șase vizite medicale în două săptămâni și patru la dentist într-o lună m-au epuizat complet. Cortizolul, hormonul stresului, distruge organismul când este prezent constant, așa cum a fost în cazul meu timp de 40 de ani. Ajungi în punctul în care simplul cuvânt „doctor” te face să preferi moartea. Acum, trebuie să merg la un centru de recuperare, sperând să nu implice injecții. Inima este atât de slăbită, că n-are cum să nu cedeze, dacă sunt nevoită să fac injecții.
Și parcă văd disprețul din ochii doctorilor, a personalului de serviciu, a prietenilor pe care nu-i doresc nimănui.
Când cineva pretinde că îi pasă și îmi spune „te duci ca să-ți iei o grijă. Respiri adânc, strângi din dinți și ai scăpat. Doar nu-i sfârșitul lumii. Nu ești nici prima nici ultima, toți se tem de medici”, mă uit la ei și n-am cum să nu mă-ntreb:
- Oamenii aceștia au suflet?
- Ce au în piept în loc de inimă?
- Ce îi face să creadă că asta-i încurajare?
Presiunea insuportabilă și desconsiderarea celor care se cred superiori
Deja mă aflu sub o presiune extraordinară, știind că ar trebui să merg la doctor, că, deh, sunt femeie, la menopauză, iar în fiecare an se cuvine să faci nenumărate vizite. Cine are timp, bani și energie pentru câte analize și examene trebuie să facă o femeie după 45 de ani, mai ales dacă a intrat la menopauză.
Ironia este că eu mă îmbolnăvesc de o mie de ori mai mult când mă gândesc să mă prezint în fața unui doctor. Nu pentru că mă desconsideră dintr-o privire, nici pentru că știu că nu le pasă – că suntem toți doar numere și finanțe – ci pentru că am fobii medicale pe care nu le pot controla.
Adevărul curat este că dacă le-ar păsa cu adevărat celor care-mi dau sfaturi de care nu am nevoie, ar vedea suferința catastrofică în care mă aflu. Nu există niciun colț în corp și în minte care să nu fie în agonie. De 30 de ani merg pe avarie.
Dacă ar avea suflet, ar observa cum tremur din toate încheieturile. Și sincer, nu le cer să citească spaima din ochii mei; le-am arătat mâinile de mai multe ori și am văzut în ochii lor răceala, desconsiderarea și... scârba. Picioarele îmi tremură, carnea pe mine, fiecare por din organism e înspăimântat. Mereu a fost așa și am mers înainte, când totul în mine urla să mă ascund într-o peșteră și să uit că sunt om.
Știu ei că cortizolul în cantități industriale distruge totul în organism?
„Ești prea fricoasă!” – vocea invalidării
Cum să te destăinui cuiva când ți se spune direct: „Nu ai răbdare. Ești prea fricoasă, prea copilăroasă?”
Mă uit la viața mea și văd toate câte le-am realizat singură, împingându-mă peste măsura puterilor. Am făcut lucruri pe care nimeni dintre cei care mă judecă nu le-a făcut. Le cunosc viețile și știu că este adevărat. Să asculți pe cineva care te desconsideră, pretinzând că te încurajează, spunându-ți „De ce ești așa de slabă de înger?”, te forțează să te justifici la infinit.
Dacă ar fi fost capabili să se pună în locul meu, nu ar fi îndrăznit să spună „Du-te la doctor, ești iresponsabilă!” Dintre toți oamenii pe care îi cunosc, sunt cea mai puțin iresponsabilă persoană. Dar cine să vadă asta, când ceilalți nu văd ceea ce fac?
Despre toate acestea scriu în cărțile mele despre tulburări de personalitate, publicate deocamdată doar în engleză, dar sper că pe viitor și în română, odată ce îmi voi reveni și mă voi stabili din nou în singurătate absolută.
Nu am cerut niciodată ajutor de la nimeni. Nu pentru că nu aș fi avut nevoie, ci pentru că toți au problemele lor. Și deși n-am cerut, nenumărați mi-au impus un „ajutor” vocal de care nu aveam nevoie, pe care nu l-am apreciat. L-am simțit precum simți un scuipat în ochi și o palmă peste față. Cum naiba să vrei să-i spui cuiva sentimentele tale când faptele lor revelă duritatea inimii?
Ei aveau nevoie să-și demonstreze superioritatea și faptul că ei nu sunt atât de „slabi de îngeri și plângăcioși ca mine.”
Un cocteil de trăsături maligne și agonia solitară
Mă întreb, dacă eu le-aș vorbi așa cum îmi vorbesc ei mie, oare ce s-ar întâmpla?
Dacă le-aș invalida toate trăirile, experiențele și planurile, așa cum fac ei în orice moment, cum s-ar simți?
Dar nu pot să fac asta. Continui să-i ascult cu cea mai mare atenție de fiecare dată. Le validez trăirile și nu ofer sfaturi și încurajări care nu mi-au fost cerute.
- De ce ei nu se pot abține?
- De ce ei nu știu ce este respectul și dreptul la durere?
- Au tulburări de personalitate? Sunt sociopați, narcisiști, ori victime maligne?
Mai mult ca sigur, toate la un loc. Un cocteil Molotov de trăsături maligne, care le transformă inimile în piatră.
Această ultimă experiență socială dezastruoasă nu-mi aduce niciun beneficiu intelectual. Am deja material pentru șapte vieți și un milion de manuscrise.
Mai precis, în două ore de slăbiciune și disperare. Căci nu-i deloc puțin lucru să fii singurul din anturajul zilnic căruia să-i pese de durerea celorlalți.
Și câte nu aș mai avea de lamentat, dar spatele mă rupe. Am stat eu în picioare, dar inflamația tot nu se calmează.
Ce face cortizolul corpului tău când stresul devine cronic?
Cortizolul, numit și „hormonul stresului”, este eliberat de glandele suprarenale ca răspuns la stres. În situații acute, este benefic, ajutând corpul să gestioneze pericolul. Însă, atunci când stresul devine cronic, așa cum se întâmplă în cazul invalidării constante și al traumelor repetate, nivelurile ridicate de cortizol devin toxice.
- Impact asupra sistemului imunitar: Cortizolul suprimă funcția imunitară, făcând corpul mai vulnerabil la infecții și boli.
- Afectarea cognitivă: Nivelurile cronice ridicate pot afecta memoria, concentrarea și capacitatea de decizie, ducând la așa-numita „ceață cerebrală”.
- Probleme digestive: Poate perturba echilibrul microflorei intestinale, provocând probleme digestive precum sindromul de colon iritabil.
- Creștere în greutate: Cortizolul contribuie la acumularea de grăsime, în special în zona abdominală.
- Probleme cardiovasculare: Crește tensiunea arterială și riscul de boli de inimă.
- Tulburări de somn: Afectează ciclurile de somn, ducând la insomnie și oboseală cronică.
- Reducerea densității osoase: Pe termen lung, poate slăbi oasele și crește riscul de osteoporoză.
- Dezechilibre hormonale: Poate influența negativ producția altor hormoni, afectând ciclul menstrual la femei și libidoul.
- Distrugerea țesuturilor: În cantități excesive și pe termen lung, cortizolul poate duce la descompunerea țesuturilor musculare și la deteriorarea altor țesuturi din corp.
Consecințele nevăzute ale stresului cronic
Acest mecanism de apărare, conceput să ne salveze în situații de urgență, devine un inamic silențios atunci când este activat constant de suferința emoțională și invalidare.
Și eu sunt în starea aceasta de alertă, groază și oroare de când eram mică. Mă mir oare că am făcut două hernii, una chiar dublă? Faptul că am sânii și ovarele pline de chisturi dureroase, că sufăr de endometrioză și, de la nouă ani, de dereglări hormonale care mi-au făcut viața un iad absolut.
E firesc să tremur din toate încheieturile ca un drogat în abstinență. E normal să nu-mi pot calma bătăile inimii. Sincer, mă mir că n-am făcut infarct până acum.
Am trăit în singurătate absolută doi ani. Acum m-am întors în civilizație să ajut pe cineva și, după doar o lună, coloana deja traumatizată de o viață de muncă fizică intensă a colapsat. Iar sănătatea mea mintală s-a reîntors în același abis în care a fost mai mult de 30 de ani.
Concluzie: Prețul enorm al bunătății: singurătatea ca șansă la pace
Există cineva care îmi zice: „E normal să te simți așa. Ai trecut prin atâtea?”
Da, dar nu oamenii în mijlocul cărora mă aflu la momentul publicării acestui articol.
Aceștia îmi dau de înțelegere opusul: că sunt o proastă, incapabilă și, pe deasupra, lașă și deloc rezistentă la durere.
Eu niciodată nu i-aș spune asta nici măcar dușmanului meu, darmite unuia pe care-l consider prieten.
Unii te strâng în brațe doar ca să te poată strivi mai bine.
Asta a fost ultima dată în care am încercat să am de-a face cu oameni. Nu pot supraviețui printre ei. Și culmea este că mulți sunt de părere că oamenii nu pot trăi singuri. Eu nu pot trăi cu oamenii. Și-n ochii lor eu sunt cea aberantă.
Am plătit un preț uriaș pentru a ajuta pe cineva la ananghie.
Și a apreciat cineva?
Poate Dumnezeu. Ce puțin, așa sper.
Dar ce e drept pe lume?
Desigur nu hormonul groazei și relațiile toxice.
Când ai așa prieteni, dușmanii au ce învăța.
Dacă dorești să citești în limba engleză, accesează acest link.
Pentru edițiile în limba română, intră aici.
Dacă ai scris o carte sau o colecție de poezii și cauți o soluție gratuită pentru publicare, consultă următoarele opțiuni:
– Draft2Digital oferă distribuție inclusiv pentru cărți tipărite.
– Google Play Books acceptă exclusiv formate electronice.
