Hormonul groazei și relații toxice: cortizolul și agonia din spatele invalidării


O vârstă, o viață irosită, niciun regret, dar traume fără număr

Am aproape 50 de ani. Sunt o femeie oarecare, fără verighetă sau copii. Viața mea a fost dedicată îngrijirii părinților și a altor persoane. Acum, privind înapoi, nu văd nimic în urmă, nici regrete, nici resentimente.

Paradoxal, tocmai am publicat o carte în limba engleză, „The Help That Breaks”, despre cum oamenii pretind că te ajută, dar de fapt te invalidează, te controlează și te umilesc cu scopul de a se ridica pe ei. Absurd este că unii nu își dau seama de ceea ce fac, pe când alții o fac cu bună știință.

Este o experiență pe care am trăit-o intens toată viața mea. De aceea rar am spus cuiva prin ceea ce trec. Recent însă, am decis să fac un experiment și am spus oamenilor ce simțeam, când un efort fizic imens depus pentru a ajuta pe cineva mi-a activat două hernii de disc, una mai gravă decât cealaltă.


Fobiile medicale și impactul traumelor trecerii timpului

De aproape 20 de ani trăiesc cu multiple fobii medicale. Totul a început în Italia, unde, timp de șase ani, am fost invalidată constant de medici. Nu au crezut ce le spuneam, iar un diagnostic precis a venit abia după cinci ani. Când tratamentul a început, eram deja traumatizată peste măsură, dezvoltând CPTSD și fobii medicale paralizante. Simplul gând la medici sau injecții mă face să tremur, să hiperventilez, să am atacuri de panică catastrofale.

Și totuși, viața mea a fost plină de situații care m-au forțat să interacționez cu sistemul medical. Am îngrijit bătrâni, i-am însoțit pe alții la spital, am fost o prezență constantă în mediul medical.

Fiecare vizită la dentist, de exemplu, declanșează aceeași reacție viscerală. Inima îmi bate în galop, tremur, simt că mor, uit să respir. 

Doar cine a trăit o fobie înțelege lupta și groaza.

O fobie nu este lașitate, ci traumă. Și fiecare știe povestea vieții sale.


Bătălia cu anxietatea socială și impactul cortizolului 

Pentru a evita epuizarea și riscul de a înnebuni sau de a face un ictus, am decis să nu mai merg la doctor pentru mine. Mai mult de două decenii, am purtat o hârtie în portofel, pe care am scris ceva de genul:

„Dacă mă găsești la marginea drumului rănită sau inconștientă, te rog să nu apelezi la o ambulanță. Prefer să mor decât să ajung la spital.”

Care om scrie așa ceva?
Unul nebun?
Beat sau drogat?
Iresponsabil?

Poate, dar eu, deși nu sunt chiar întreagă la minte, sigur beată sau drogată nu am fost când am scris de mână acea hârtiuță. Recent am aruncat-o că era flendurită tot și nu se mai putea citi nimic. Dar nimeni nu mă crede când spun asta. 

Dar viața nu înseamnă doar medici. Înainte de fobiile medicale, am avut fobie socială. De mică mi-a fost frică să interacționez cu oamenii.

Pentru că am căutat mereu să cresc și să mă dezvolt personal, emoțional și spiritual, vreme de 40 de ani m-am împins în afara zonei de confort. Am emigrat, am schimbat nenumărate locuri de muncă, am vorbit la telefon la serviciu, deși am fobie de telefoane. Acest efort continuu m-a plasat sub stres permanent. Corpul și mintea, epuizate, cedează. 

Încă de la grădiniță, mă simțeam ca un pește pe uscat, trăind într-un stres permanent timp de 40 de ani. Fiecare interacțiune a fost o bătălie cu anxietatea socială.

Anxietatea socială nu este introversiune, cum am crezut eu mulți ani. Ce am trăit eu și trăiesc mulți alții este absolută teroare de contact uman.

Dar asta este o altă poveste, care se adună la colapsul unui organism care a întins firul prea mult, de prea multe ori și orice nod făcut nu a lăsat cicatrici, ci răni adânci care au sângerat silențios, până când am făcut hemoragie internă. La figurat, da, dar dacă știi ce este trauma, atunci poate înțelegi că nu trebuie să-ți curgă sânge literal în interior, ca să fii mai mult mort decât viu. 


Invalidarea – o formă malignă de brutalitate

Fiecare om are circumstanțe și variabile unice. A înțelege cu adevărat pe cineva necesită empatie profundă și o „teorie a minții altora”, adică abilitatea de a te pune în locul celuilalt – ceea ce este, practic, imposibil. Cu toate acestea, eu cred că înțeleg foarte bine orice situație descrisă, sacrificiile și problemele altora. Am trecut prin enorm de multe și sunt o persoană extrem de empatică, atentă și respectuoasă.

Și totuși, invalidarea persistă.

În iunie 2025, am fost nevoită să fac o ecografie la sâni din cauza unor dureri atroce. Dureri pe care le am de circa 30 de ani, ca să fiu sinceră. Dar, pentru că am aproape 50 de ani, toată lumea mi-a spus că e musai să merg să văd ce-i cu sânii mei. Și când auzi asta permanent, parcă n-ai încotro. 

Verdictul? 

Chisturi, multe, multe chisturi. Și aceste chisturi se inflamează peste măsură când stresul depășește limita umanului, ca în această perioadă, de exemplu. Două luni de anxietate constantă. Să spun că dor, numai cine le are, poate înțelege. Cine nu, judecă și dă sfaturi gratuite care adâncesc suferința extremă. Durerea asta s-a adunat la altele și cât poate îndura un om?

Când am fost forțată să explic că nu pot face o mamografie din cauza durerii insuportabile, mi s-a dat de înțeles pe față și prin aluzii că sunt iresponsabilă, lașă și n-am tărie de caracter.

Eu, care am emigrat de patru ori și m-am îngrijit de mine singură. Am zâmbit trist, dar aș fi vrut să întorc spatele și să închid ușa pentru totdeauna în fața acestor persoane care habar nu au despre ce vorbesc. 

Șase vizite medicale în două săptămâni și patru la dentist într-o lună m-au epuizat complet. Cortizolul, hormonul stresului, distruge organismul când este prezent constant, așa cum a fost în cazul meu timp de 40 de ani. Ajungi în punctul în care simplul cuvânt „doctor” te face să preferi moartea. Acum, trebuie să merg la un centru de recuperare, sperând să nu implice injecții. Inima este atât de slăbită, că n-are cum să nu cedeze, dacă sunt nevoită să fac injecții. 

Și parcă văd disprețul din ochii doctorilor, a personalului de serviciu, a prietenilor pe care nu-i doresc nimănui. 

Când cineva pretinde că îi pasă și îmi spune „te duci ca să-ți iei o grijă. Respiri adânc, strângi din dinți și ai scăpat. Doar nu-i sfârșitul lumii. Nu ești nici prima nici ultima, toți se tem de medici”, mă uit la ei și n-am cum să nu mă-ntreb: 

  • Oamenii aceștia au suflet? 
  • Ce au în piept în loc de inimă? 
  • Ce îi face să creadă că asta-i încurajare? 

Presiunea insuportabilă și desconsiderarea celor care se cred superiori

Deja mă aflu sub o presiune extraordinară, știind că ar trebui să merg la doctor, că, deh, sunt femeie, la menopauză, iar în fiecare an se cuvine să faci nenumărate vizite. Cine are timp, bani și energie pentru câte analize și examene trebuie să facă o femeie după 45 de ani, mai ales dacă a intrat la menopauză. 

Ironia este că eu mă îmbolnăvesc de o mie de ori mai mult când mă gândesc să mă prezint în fața unui doctor. Nu pentru că mă desconsideră dintr-o privire, nici pentru că știu că nu le pasă – că suntem toți doar numere și finanțe – ci pentru că am fobii medicale pe care nu le pot controla.

Adevărul curat este că dacă le-ar păsa cu adevărat celor care-mi dau sfaturi de care nu am nevoie, ar vedea suferința catastrofică în care mă aflu. Nu există niciun colț în corp și în minte care să nu fie în agonie. De 30 de ani merg pe avarie.

Dacă ar avea suflet, ar observa cum tremur din toate încheieturile. Și sincer, nu le cer să citească spaima din ochii mei; le-am arătat mâinile de mai multe ori și am văzut în ochii lor răceala, desconsiderarea și... scârba. Picioarele îmi tremură, carnea pe mine, fiecare por din organism e înspăimântat. Mereu a fost așa și am mers înainte, când totul în mine urla să mă ascund într-o peșteră și să uit că sunt om. 

Știu ei că cortizolul în cantități industriale distruge totul în organism?


„Ești prea fricoasă!” – vocea invalidării

Cum să te destăinui cuiva când ți se spune direct: „Nu ai răbdare. Ești prea fricoasă, prea copilăroasă?” 

Mă uit la viața mea și văd toate câte le-am realizat singură, împingându-mă peste măsura puterilor. Am făcut lucruri pe care nimeni dintre cei care mă judecă nu le-a făcut. Le cunosc viețile și știu că este adevărat. Să asculți pe cineva care te desconsideră, pretinzând că te încurajează, spunându-ți „De ce ești așa de slabă de înger?”, te forțează să te justifici la infinit. 

Dacă ar fi fost capabili să se pună în locul meu, nu ar fi îndrăznit să spună „Du-te la doctor, ești iresponsabilă!” Dintre toți oamenii pe care îi cunosc, sunt cea mai puțin iresponsabilă persoană. Dar cine să vadă asta, când ceilalți nu văd ceea ce fac? 

Despre toate acestea scriu în cărțile mele despre tulburări de personalitate, publicate deocamdată doar în engleză, dar sper că pe viitor și în română, odată ce îmi voi reveni și mă voi stabili din nou în singurătate absolută.

Nu am cerut niciodată ajutor de la nimeni. Nu pentru că nu aș fi avut nevoie, ci pentru că toți au problemele lor. Și deși n-am cerut, nenumărați mi-au impus un „ajutor” vocal de care nu aveam nevoie, pe care nu l-am apreciat. L-am simțit precum simți un scuipat în ochi și o palmă peste față. Cum naiba să vrei să-i spui cuiva sentimentele tale când faptele lor revelă duritatea inimii? 

Ei aveau nevoie să-și demonstreze superioritatea și faptul că ei nu sunt atât de „slabi de îngeri și plângăcioși ca mine.”


Un cocteil de trăsături maligne și agonia solitară

Mă întreb, dacă eu le-aș vorbi așa cum îmi vorbesc ei mie, oare ce s-ar întâmpla?

Dacă le-aș invalida toate trăirile, experiențele și planurile, așa cum fac ei în orice moment, cum s-ar simți?

Dar nu pot să fac asta. Continui să-i ascult cu cea mai mare atenție de fiecare dată. Le validez trăirile și nu ofer sfaturi și încurajări care nu mi-au fost cerute. 

  • De ce ei nu se pot abține? 
  • De ce ei nu știu ce este respectul și dreptul la durere?  
  • Au tulburări de personalitate? Sunt sociopați, narcisiști, ori victime maligne? 

Mai mult ca sigur, toate la un loc. Un cocteil Molotov de trăsături maligne, care le transformă inimile în piatră. 

Această ultimă experiență socială dezastruoasă nu-mi aduce niciun beneficiu intelectual. Am deja material  pentru șapte vieți și un milion de manuscrise. 

Dar, na, am compus și eu postarea asta, într-un moment de slăbiciune.
Mai precis, în două ore de slăbiciune și disperare. Căci nu-i deloc puțin lucru să fii singurul din anturajul zilnic căruia să-i pese de durerea celorlalți.
Și câte nu aș mai avea de lamentat, dar spatele mă rupe. Am stat eu în picioare, dar inflamația tot nu se calmează.

Ce face cortizolul corpului tău când stresul devine cronic?

Cortizolul, numit și „hormonul stresului”, este eliberat de glandele suprarenale ca răspuns la stres. În situații acute, este benefic, ajutând corpul să gestioneze pericolul. Însă, atunci când stresul devine cronic, așa cum se întâmplă în cazul invalidării constante și al traumelor repetate, nivelurile ridicate de cortizol devin toxice.

  • Impact asupra sistemului imunitar: Cortizolul suprimă funcția imunitară, făcând corpul mai vulnerabil la infecții și boli.
  • Afectarea cognitivă: Nivelurile cronice ridicate pot afecta memoria, concentrarea și capacitatea de decizie, ducând la așa-numita „ceață cerebrală”.
  • Probleme digestive: Poate perturba echilibrul microflorei intestinale, provocând probleme digestive precum sindromul de colon iritabil.
  • Creștere în greutate: Cortizolul contribuie la acumularea de grăsime, în special în zona abdominală.
  • Probleme cardiovasculare: Crește tensiunea arterială și riscul de boli de inimă.
  • Tulburări de somn: Afectează ciclurile de somn, ducând la insomnie și oboseală cronică.
  • Reducerea densității osoase: Pe termen lung, poate slăbi oasele și crește riscul de osteoporoză.
  • Dezechilibre hormonale: Poate influența negativ producția altor hormoni, afectând ciclul menstrual la femei și libidoul.
  • Distrugerea țesuturilor: În cantități excesive și pe termen lung, cortizolul poate duce la descompunerea țesuturilor musculare și la deteriorarea altor țesuturi din corp.

Consecințele nevăzute ale stresului cronic

Acest mecanism de apărare, conceput să ne salveze în situații de urgență, devine un inamic silențios atunci când este activat constant de suferința emoțională și invalidare.

Și eu sunt în starea aceasta de alertă, groază și oroare de când eram mică. Mă mir oare că am făcut două hernii, una chiar dublă? Faptul că am sânii și ovarele pline de chisturi dureroase, că sufăr de endometrioză și, de la nouă ani, de dereglări hormonale care mi-au făcut viața un iad absolut.

E firesc să tremur din toate încheieturile ca un drogat în abstinență. E normal să nu-mi pot calma bătăile inimii. Sincer, mă mir că n-am făcut infarct până acum.

Am trăit în singurătate absolută doi ani. Acum m-am întors în civilizație să ajut pe cineva și, după doar o lună, coloana deja traumatizată de o viață de muncă fizică intensă a colapsat. Iar sănătatea mea mintală s-a reîntors în același abis în care a fost mai mult de 30 de ani. 

A person's hand reaches out of dark, choppy water under a stormy, cloudy sky.

Concluzie: Prețul enorm al bunătății: singurătatea ca șansă la pace

Există cineva care îmi zice: „E normal să te simți așa. Ai trecut prin atâtea?” 

Da, dar nu oamenii în mijlocul cărora mă aflu la momentul publicării acestui articol. 

Aceștia îmi dau de înțelegere opusul: că sunt o proastă, incapabilă și, pe deasupra, lașă și deloc rezistentă la durere.

Eu niciodată nu i-aș spune asta nici măcar dușmanului meu, darmite unuia pe care-l consider prieten. 

Unii te strâng în brațe doar ca să te poată strivi mai bine. 

Asta a fost ultima dată în care am încercat să am de-a face cu oameni. Nu pot supraviețui printre ei. Și culmea este că mulți sunt de părere că oamenii nu pot trăi singuri. Eu nu pot trăi cu oamenii. Și-n ochii lor eu sunt cea aberantă. 

Am plătit un preț uriaș pentru a ajuta pe cineva la ananghie. 

Și a apreciat cineva? 

Poate Dumnezeu. Ce puțin, așa sper. 

Dar ce e drept pe lume? 

Desigur nu hormonul groazei și relațiile toxice. 

Când ai așa prieteni, dușmanii au ce învăța.  

🕮
Cărțile mele sunt disponibile în format electronic și tipărit, pe toate platformele majore de distribuție.
Dacă dorești să citești în limba engleză, accesează acest link.
Pentru edițiile în limba română, intră aici.

Dacă ai scris o carte sau o colecție de poezii și cauți o soluție gratuită pentru publicare, consultă următoarele opțiuni:
Draft2Digital oferă distribuție inclusiv pentru cărți tipărite.
Google Play Books acceptă exclusiv formate electronice. 
💞
Dacă acest conținut ți-a fost util, te invit să te abonezi la canalul meu de YouTube, să distribui materialele mai departe și, dacă ai câteva clipe, să-mi lași un mesaj de susținere. Apreciez fiecare reacție pozitivă, oricât de scurtă ar fi.

📷
Credit fotografii: unele provin de pe Pixabay și PngTree, altele sunt generate cu ajutorul inteligenței artificiale.

Cărți pentru femei la menopauză de Cristina Gherghel



Bună, dragă femeie, 

Cum ai ajuns aici n-am idee, dar îți mulțumesc. 
Nu știu câți ani ai, dar dacă ai peste 30, poate te-ar interesa să citești despre menopauză, dereglări hormonale și efectele devastatoare ale acestora. 
Tocmai ce am publicat o carte despre asta și multe altele. 
„Manifest pentru Femei de peste 30 de ani” se numește. 


coperta-carte-fond-galben-cu-verde-si-rosu



Aceasta este, de fapt, a doua carte pentru femei pe care am publicat-o de curând, prima fiind 

Cartea de 250 de pagini a fost concepută pentru femei de peste 30 de ani, însă este recomandată și celor mai tinere care suferă de dureri cronice și endometrioză. 

coperte-colorate-diferit-carti-de-cristina-gherghel

Știi că public din 2016, însă până-n decembrie 2022 am publicat cu numele prescurtat Cristina G. (riguros cu punct după G.). 
Mai jos poți vedea o imagine cu doar o parte dintre ele. 

De atunci înainte publica cu numele de la naștere: Cristina Gherghel. 

coperte carti in toate culoarile



🕮🎁
Cărțile mele de auto-ajutor și dezvoltare personală se găsesc peste tot online, în ambele formate: electronic și de hârtie. 
Le poți avea GRATUIT dacă dorești să le recensezi
Contactează-mă prin formularul de contact. Pe rețelele de socializare intru rar. 

💞💛💙

Dacă te-am ajutat cu ceva sau te-am făcut să zâmbești, consideră să te înscrii la canalul meu pe YouTube, să apeși pe îmi place, să împarți cu prietenii și, în cazul în care ai timp, m-aș bucura nespus să-ți citesc părerile pozitive. 

💯Legea recompensei

Comentatorii care împart fericire au foarte multe șanse să citească gratis cărțile mele de auto-ajutor și pentru dezvoltare personală
Dar nu numai. ☺️

Credit fotografii: Unele sunt de pe Pixabay, altele de pe PngTree

Am 46 de ani, păr alb, riduri, șunculițe

De când n-am scris... 
În ultimii ani (3,5 – am pierdut contul), așa încep aproape toate postările mele. 
Nu mai ajung să scriu, prea multe de făcut... am acumulat atâta oboseală de nu se poate descrie în cuvinte. 
Și dacă eu, fără copii și soț, mă simt așa... atunci ce pot zice celelalte femei de vârsta mea, care au familie? 
Fiecare dintre noi are povestea sa. 
Și multe povești nu se pot spune. Ori nu trebuie spuse. 

Martie 2022. 
Război în Ukraina, 
Șocul a fost incredibil pentru mine, căci nu trăiesc (neapărat) pe lumea asta. 
Nu mă uit la televizor, nu citesc ziare, nu asculta la radio. 
Vreau să zic că-s mai tot timpul cu capul într-o poveste. Mai bine zis, poveștile sunt în capul meu. Prea multe. Nu este loc de știri din lume. 
De război am auzit de la un prieten. 
Am crezut că glumește. 
Mi s-a părut o aberație totală.  

— Cum, mă, război? În 2022?! Pentru ce? Pământ? 

Nu știu ce să spun despre asta. Cine sunt eu să mă pronunț? Este un subiect care mă depășește. 
Poate într-o zi. Degrabă sper. 

În titlu zic că am 46 de ani de-acum. 
Firele de fir alb s-au înmulțit considerabil. 

woman-grey-hair

Le vezi? 
Am încercat să le ascund o vreme, oxigenându-mi părul. 
A funcționat. 
Acum aș vrea să fie tot alb, să nu se vadă diferența. 
E și la modă. 
Dar ce-mi pasă mie de modă? 
Mă mir că am observat asta. 

Ridurile nu ies în evidență în poza de mai sus. 
Nu folosesc niciun filtru când fac fotografii, dar caut lumina cea mai potrivită pentru o poză decentă. 
Mi-e frică să-mi văd ridurile imortalate. 
Le văd pe ecranul laptopului. Așa cum văd și firele de păr alb. Strălucesc. 

Ce-o să fac la 50 de ani? 60, 70... dacă ajung? 
N-o să mai fac nicio poză? 
E chestiune de vanitate oare? 
Am crezut că sunt okay cu vârsta mea. 
Dar poate că nu sunt. Ori nu în totatlitate. 

Am și ceva șunculițe. 
Dar am fost foarte norocoasă. 
Datorită taliei înguste, e greu să zici că sunt „grăsuță”, chiar dacă port mărimea 12 în Anglia. Cred că-i 44 în Europa. 
Câteodată, pantalonii mărimea 12 îmi sunt mici. 
Da, depinde de firma care-i confecționează. Made in China, de regulă. 
Însă, cred că șezutul meu are o mărime mai mare. 
Așa cum talia ar purta mărimea 8. 
Fleacuri. 

Toate fleacuri. 
Oamenii mor de foame și de sete. 
Bombele le șuieră deasupra capetelor. 
Gloanțele trec pe lângă sau prin ei, iar eu mă plâng de... bătrânețe. 




Ce este frumusețea

Ce este frumusețea? 

Te-ai întrebat vreodată? 


Până acum doi ani mă categoriseam o creatură frumoasă.

Nu m-am crezut cine știe ce crăiasă, adică „La soare te poți uita, dar la dânsa ba.”, dar eram „easy on the eyes” (engleză) = plăcută la vedere.

Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, întreabă pe cei care m-au cunoscut. 

M-am menținut așa – prezentabilă, dacă vrei – până la 43 de ani.
Eram „tânără” (ha, ha, ha – „Vârsta este doar un număr.”), naivă, fără autostimă... Aveam nevoie de o ancoră și-aspectul fizic, singura caracteristică vădită, a fost rampa mea de salvare.

Acum, mă uit în oglindă, apoi la poze din trecut și mă-ntreb... ce-i frumusețea?!  

Blonda cu coc-ie-cu-mana-intinsa

Frumusețea este relativă. 
Un clișeu.

Frumusețea stă în ochii celui care privește.
Alt clișeu. 

Frumusețea – adevărata frumusețe – stă-n comportament și fapte, nu-n aspect și cuvinte deșarte. 

Ai înțeles, desigur, că mă refer la frumusețea interioară. O frumusețe ce puțini caută și observă, dar și mai puțini apreciază.

Frumusețea exterioară are valoare când nu te simți împlinit. 

Mă simt împlinită acum, la 45 de ani, de când nu mai dau importanță aspectului fizic – asta vreau să spun?

Nu. Nici pe departe.
Dar nu mai vreau să fiu nimic fizic cu așa de mult efort. Atâtea sacrificii. Așa suferință... 
Pentru ce? 
Îmi place să mănânc. Mereu mi-a plăcut. 

Eu nu mănânc ca să trăiesc, ci trăiesc ca să mănânc. 

Dar stau flămândă până seara. În fiecare zi, de mai mult de un an. Fac post intermitent, ca să nu pierd controlul greutății. 
E foarte ușor să pui pe tine, mai ceva ca baterea din palme, dar e monstruos de greu să pierzi și-un kilogram. 

Acum, din 2020 de fapt, mănânc cu poftă, în pace, după ce mi-am făcut toate datoriile față de alții – sunt îngrijitoare de bătrâni
Mănânc în tihnă... singură... 
Mănânc murdar, cu mâinile și mă bucur de fiecare înghițitură. 
Savurez fiecare bucătură și nu mă mai simt vinovată că-mi distrug silueta. 

Știi de ce? 

Pentru că am fost la dietă constantă de la 16 ani până la 43.

Și-ncă sunt, sincer (vezi mai sus), dar nu la același nivel. Nici pe departe. Cum am mărturisit aici (apasă ca să citești), acum mănânc chipsuri, pâine și ursuleți de gumă cu duiumul.

Când mă uit la corpul meu nud – în trecere, după un duș – mi-e un pic milă de el. Odată, cu forme perfecte, (că slabă-slabă n-am fost – aproape – niciodată) acum... arăt precum „Venus de Botticelli”. Asta dacă nu cumva toți cred că are un corp perfect. Nu eu. Eu o văd cu șunci.
Hmm... În fine. Părerea mea.


Cum spuneam, acum (în 2021) mănânc cu poftă ceea ce-mi place.
Am norocul că nu sunt pretențioasă. 
Dar am să scriu mai mult despre asta – dacă ești interesat – într-o altă postare.

Un lucru trebuie să mai spun pe tema alimentației și-apoi gata: sunt recunoscătoare cerului că pot mânca. Mereu am fost.

Eu nu am luat niciodată nimic „de bun” (dato per scontato – italiană/took for granted – engleză). Am fost recunoscătoare de când mă știu pentru absolut tot. 
Nu sunt omul care așteaptă să piardă ceva ca să înceapă să prețuiască acel ceva.
Nu iau măsuri numai după o tragedie.
Nu aștept ca cineva să moară, ca apoi să regret că n-am făcut mai mult pentru el/ea. 
Prețuiesc tot ce am. Bine sau rău. Nu mă bucur de rău, dar știu că este necesar, ca să-nvăț din el. 

Cum ziceam, sunt recunoscătoare că pot mânca, căci am avut vreo 5 ani în care numai cât mă uitam la mâncare vomitam. Orice miros, imagine răzleață ori gând fugar la mâncare mă făcea să vomit. 

Vomitam din orice, oricând, fără niciun motiv aparent. Mă trezeam din somn vomitând... fugeam la baie, mă aruncam în genunchi lângă toaletă și vărsam tot din mine... tot ce nu mâncasem. 
Mi se-ntorcea stomacul pe dos. 
Știi ce-nseamnă poate, căci e literal. 
Adormeam acolo, cu toaleta-n brațe, plângând de oroare, de oboseală... și de foame.
Și așa mi s-ntâmplat seară de seară, luni... ani la rândul.
Și nu pentru că eram anorexică. 

Uitasem cum este să nu-ți fie greață 24 de ore din 24, atâția amari de ani. 
Nu știu cum am supraviețuit.  
E un miracol. 
Să poți mânca este un mare noroc. Un noroc pe care mai toți îl „luăm de bun”. 

Te rog să iei aminte că nu sfătuiesc pe nimeni să mănânce orice, oricum, oricând. 
Mănâncă cu poftă, dar gândește-te la sănătate. 

Aspectul... dă-l naibii, dar sănătatea... odată ce-ai distrus-o, e greu s-o repari și-o să plătești un preț prea mare.
Ai grijă. 
Balanță și o grămadă de mișcare.

Frumsețea stă în fapte... 
Aș vrea să fiu scriitoare. Asta mi-am (mi-aș fi) dorit de mică... dacă regimul comunist nu m-ar fi învățat să mă simt mai insignificantă decât un fir de praf. 
Nu este numai vina lui, a regimului comunist. 
Nu este vina lui Ceaușescu. 
A fost un mix de circumstanțe. 
Explicația e lungă, dar am să povestesc despre toate într-o zi. 

Am scris circa 2 ani, în timp ce lucram într-un birou – scriam în weekenduri și dimineața între 2-6,  înainte de a merge la muncă. 
6-7 luni m-am concentrat doar pe scris (mi-am dat demisia de la serviciu). Aveam toate intențiile să-mi petrec restul zilelor mele scriind. 
În 3 ani am publicat vreo 30 și ceva de cărți (multe de rețete – poate nu se pun, dar a fost o muncă  colosală).

Am renunțat la scris ca să-i ofer mamei o bătrânețe liniștită, lipsită de grijă.

Numai cerul știe cât de greu mi-a fost pe plan financiar, fizic, dar, mai ales, pe plan moral. 
Să mă opresc din scris a fost mai rău decât să mor. 
Nu sunt fericită că n-am scris într-o carte (sau o carte) din ianuarie 2019. 
Nu-mi smulg părul din cap că n-am cum să scriu una, deși am început vreo mie. 
Nu regret decizia asta.

Am (în)surit așa de mult totuși... Și car pe umeri o durere neștiută de nimeni. Ca mulți dintre noi... mult prea mulți. Și voi muri ducând-o cu mine-n mormânt. 
Am să fiu scriitoare cândva... Când cerul va pune toate lucrurile cap la coadă.
Poate n-am să fiu scriitoare pe acest pământ – în această existență, mai bine zis – dar cândva, undeva voi fi ceea ce cred c-aș merita acum. Ceea ce aș fi meritat de mult, mai bine zis.
Am făcut pace cu asta. Sunt senină.


Acum, la aproape 46 de ani, nu mă mai consider frumoasă... ori „plăcută la vedere”. 
Acum sunt ștearsă, veștejită, obosită... Așa de obosită... 
Simt că am trăit 1000 de ani. 

Penibil, nu-i așa? 

Mai toate femeile trecute de-o „anumită” vârstă se concentrează pe frumusețea interioară. Că aia fizică s-a dus pe apa sâmbetei. 
Nu mai putem minți pe nimeni, dar mai ales, nu ne mai putem minți pe noi înșine.
Suntem epave.
Nu toate. Unele dintre noi, femeile de peste 40, 45, 50, 60 de ani adică. 
Epave umane.

Și cum să fie altfel când sufletul ne este plin de cicatrici lăsate de nenumărate dureri și suferințe ascunse de ochii lumii? 
Amărăciuni pe care numai noi le știm... 

Nu m-a interesat niciodată ce gândesc oamenii despre cum arăt, eu știam cum arăt. Îmi era destul. Nu arătam bine pentru alții. 
Nu zic că nu m-am simțit bine când eram admirată... . Dar n-am arătat bine pentru nimeni altcineva decât pentru mine. N-am făcut-o-n ciuda nimănui și nici spre fericirea altcuiva

Mi-e rușine de lejeritatea ființei mele

Acum, tot ce vreau este să am suflet frumos. 
Pentru oameni. Pentru cei care mă văd așa cum sunt. 
Pentru cei care mă merită. 

Dintotdeauna am alergat după frumusețea interioară, dar numai acum cred c-am reușit s-o prind de mână. Și nu-i dau drumul. E a mea! Pe veci. 
Voi fi din ce în ce mai frumoasă, căci ajut din toată inima. Fără niciun interes. Fără planuri. Fără regrete. 
Și n-o fac pentru că-mi permit, o fac pentru că trebuie.  
Nu dau din surplus, dau din porția mea. 
Nu ajut când îmi convine, ajut când este nevoie.  

Visez la o lume în care oamenii nu sunt atât de egoiști, egocentrici, narcisiști, mândri și... răi. Teribil de răi. 
Mi-aș dori ca atunci când fac bine să nu primesc batjocură în schimb... Dar nu poți cere porcilor să prețuiască perlele. 
Ultima frază este inspirată din cântecul: „La Tortura” - Shakira ft. Alejandro Sanz 

Nu sunt mândră de realizările mele. Nici nu consider c-am realizat ceva – în special cu viața mea – dar am făcut așa de multe... 
Nu, nu sunt mândră chiar dacă, uneori, folosesc expresii de genul: „sunt mândră de mine, mândră de cum mă simt, mândră de ce sunt... ”

Nu este vorba de mândrie propriu-zisă, mai degrabă de autocunoaștere – auto(re)cunoaștere. 

La aproape 46 de ani, știu cine (sau ce) sunt (mereu am știut asta). 
Ce nu știu este când și cum voi avea înapoi puțin din binele ce am împrăștiat și continui să împrăștii în univers. Și asta în pofida răului ce mi se face zi de zi. 
Dar sper. 
Binele mi se va întoarce. Știu că se va întâmpla, chiar dacă într-o altă viață. 
Frumusețea stă în conduită, căci să fii rău este o alegere, nu o consecință. 

PS 


Nu am posibilitatea să scriu cărți, dar am făcut eforturi uriașe să scriu pe bloguri. 
Poate îți va părea un alt stil decât acela cu care ești obișnuit – dacă mă  citești de mult. 
Mi-ar plăcea să știu că cineva prețuiește munca mea, așa că-ți las titlurile la ce cred eu că este o altă față a mea. Nu nouă, ci ținută ascunsă prea mulți ani. 
O latură deschisă, îndrăzneață și neînfricată.   
O carte deschisă. 

 

În atenția ta

Ce este frumusețea

Ce este frumusețea?  Te-ai întrebat vreodată?  Până acum doi ani mă categoriseam o creatură frumoasă. Nu m-am crezut cine știe ce crăiasă, a...