Ce este frumusețea?
Te-ai întrebat vreodată?
Până acum doi ani mă categoriseam o creatură frumoasă.
Nu m-am crezut cine știe ce crăiasă, adică „La soare te poți uita, dar la dânsa ba.”, dar eram „easy on the eyes” (engleză) = plăcută la vedere.
Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, întreabă pe cei care m-au cunoscut.
M-am menținut așa – prezentabilă, dacă vrei – până la 43 de ani.
Eram „tânără” (ha, ha, ha – „Vârsta este doar un număr.”), naivă, fără autostimă... Aveam nevoie de o ancoră și-aspectul fizic, singura caracteristică vădită, a fost rampa mea de salvare.
Acum, mă uit în oglindă, apoi la poze din trecut și mă-ntreb... ce-i frumusețea?!
Frumusețea este relativă.
Un clișeu.
Frumusețea stă în ochii celui care privește.
Alt clișeu.
Frumusețea – adevărata frumusețe – stă-n comportament și fapte, nu-n aspect și cuvinte deșarte.
Ai înțeles, desigur, că mă refer la frumusețea interioară. O frumusețe ce puțini caută și observă, dar și mai puțini apreciază.
Frumusețea exterioară are valoare când nu te simți împlinit.
Mă simt împlinită acum, la 45 de ani, de când nu mai dau importanță aspectului fizic – asta vreau să spun? Nu. Nici pe departe.
Dar nu mai vreau să fiu nimic fizic cu așa de mult efort. Atâtea sacrificii. Așa suferință...
Pentru ce? Îmi place să mănânc. Mereu mi-a plăcut.
Eu nu mănânc ca să trăiesc, ci trăiesc ca să mănânc.
Dar stau flămândă până seara. În fiecare zi, de mai mult de un an. Fac post intermitent, ca să nu pierd controlul greutății.
E foarte ușor să pui pe tine, mai ceva ca baterea din palme, dar e monstruos de greu să pierzi și-un kilogram.
Acum, din 2020 de fapt, mănânc cu poftă, în pace, după ce mi-am făcut toate datoriile față de alții – sunt
îngrijitoare de bătrâni.
Mănânc în tihnă... singură...
Mănânc murdar, cu mâinile și mă bucur de fiecare înghițitură.
Savurez fiecare bucătură și nu mă mai simt vinovată că-mi distrug silueta.
Știi de ce? Pentru că am fost la dietă constantă de la 16 ani până la 43.
Și-ncă sunt, sincer (vezi mai sus), dar nu la același nivel. Nici pe departe. Cum am mărturisit aici
(apasă ca să citești), acum mănânc chipsuri, pâine și ursuleți de gumă cu duiumul.
Când mă uit la corpul meu nud – în trecere, după un duș – mi-e un pic milă de el. Odată, cu forme perfecte, (că slabă-slabă n-am fost – aproape – niciodată) acum... arăt precum „Venus de Botticelli”. Asta dacă nu cumva toți cred că are un corp perfect. Nu eu. Eu o văd cu șunci.
Hmm... În fine. Părerea mea.
Cum spuneam, acum (în 2021) mănânc cu poftă ceea ce-mi place.
Am norocul că nu sunt pretențioasă.
Dar am să scriu mai mult despre asta – dacă ești interesat – într-o altă postare.
Un lucru trebuie să mai spun pe tema alimentației și-apoi gata: sunt recunoscătoare cerului că pot mânca. Mereu am fost.
Eu nu am luat niciodată nimic „de bun” (dato per scontato – italiană/took for granted – engleză). Am fost recunoscătoare de când mă știu pentru absolut tot.
Nu sunt omul care așteaptă să piardă ceva ca să înceapă să prețuiască acel ceva.
Nu iau măsuri numai după o tragedie.
Nu aștept ca cineva să moară, ca apoi să regret că n-am făcut mai mult pentru el/ea.
Prețuiesc tot ce am. Bine sau rău. Nu mă bucur de rău, dar știu că este necesar, ca să-nvăț din el.
Cum ziceam, sunt recunoscătoare că pot mânca, căci am avut vreo 5 ani în care numai cât mă uitam la mâncare vomitam. Orice miros, imagine răzleață ori gând fugar la mâncare mă făcea să vomit.
Vomitam din orice, oricând, fără niciun motiv aparent. Mă trezeam din somn vomitând... fugeam la baie, mă aruncam în genunchi lângă toaletă și vărsam tot din mine... tot ce nu mâncasem.
Mi se-ntorcea stomacul pe dos.
Știi ce-nseamnă poate, căci e literal.
Adormeam acolo, cu toaleta-n brațe, plângând de oroare, de oboseală... și de foame.
Și așa mi s-ntâmplat seară de seară, luni... ani la rândul.
Și nu pentru că eram anorexică.
Uitasem cum este să nu-ți fie greață 24 de ore din 24, atâția amari de ani.
Nu știu cum am supraviețuit.
E un miracol.
Să poți mânca este un mare noroc. Un noroc pe care mai toți îl „luăm de bun”.
Te rog să iei aminte că nu sfătuiesc pe nimeni să mănânce orice, oricum, oricând. Mănâncă cu poftă, dar gândește-te la sănătate.
Aspectul... dă-l naibii, dar sănătatea... odată ce-ai distrus-o, e greu s-o repari și-o să plătești un preț prea mare.
Ai grijă.
Balanță și o grămadă de mișcare.
Frumsețea stă în fapte...
Aș vrea să fiu scriitoare. Asta mi-am (mi-aș fi) dorit de mică... dacă regimul comunist nu m-ar fi învățat să mă simt mai insignificantă decât un fir de praf.
Nu este numai vina lui, a regimului comunist.
Nu este vina lui Ceaușescu.
A fost un mix de circumstanțe.
Explicația e lungă, dar am să povestesc despre toate într-o zi.
Am scris circa 2 ani, în timp ce lucram într-un birou – scriam în weekenduri și dimineața între 2-6, înainte de a merge la muncă.
6-7 luni m-am concentrat doar pe scris (mi-am dat demisia de la serviciu). Aveam toate intențiile să-mi petrec restul zilelor mele scriind.
În 3 ani am publicat vreo 30 și ceva de cărți (multe de rețete – poate nu se pun, dar a fost o muncă colosală).
Am renunțat la scris ca să-i ofer mamei o bătrânețe liniștită, lipsită de grijă.
Numai cerul știe cât de greu mi-a fost pe plan financiar, fizic, dar, mai ales, pe plan moral.
Să mă opresc din scris a fost mai rău decât să mor.
Nu sunt fericită că n-am scris într-o carte (sau o carte) din ianuarie 2019.
Nu-mi smulg părul din cap că n-am cum să scriu una, deși am început vreo mie.
Nu regret decizia asta.
Am (în)surit așa de mult totuși... Și car pe umeri o durere neștiută de nimeni. Ca mulți dintre noi... mult prea mulți. Și voi muri ducând-o cu mine-n mormânt.
Am să fiu scriitoare cândva... Când cerul va pune toate lucrurile cap la coadă.
Poate n-am să fiu scriitoare pe acest pământ – în această existență, mai bine zis – dar cândva, undeva voi fi ceea ce cred c-aș merita acum. Ceea ce aș fi meritat de mult, mai bine zis.
Am făcut pace cu asta. Sunt senină.
Acum, la aproape 46 de ani, nu mă mai consider frumoasă... ori „plăcută la vedere”.
Acum sunt ștearsă, veștejită, obosită... Așa de obosită...
Simt că am trăit 1000 de ani.
Penibil, nu-i așa?
Mai toate femeile trecute de-o „anumită” vârstă se concentrează pe frumusețea interioară. Că aia fizică s-a dus pe apa sâmbetei.
Nu mai putem minți pe nimeni, dar mai ales, nu ne mai putem minți pe noi înșine.
Suntem epave.
Nu toate. Unele dintre noi, femeile de peste 40, 45, 50, 60 de ani adică.
Epave umane.
Și cum să fie altfel când sufletul ne este plin de cicatrici lăsate de nenumărate dureri și suferințe ascunse de ochii lumii?
Amărăciuni pe care numai noi le știm...
Nu m-a interesat niciodată ce gândesc oamenii despre cum arăt, eu știam cum arăt. Îmi era destul. Nu arătam bine pentru alții.
Nu zic că nu m-am simțit bine când eram admirată... . Dar n-am arătat bine pentru nimeni altcineva decât pentru mine. N-am făcut-o-n ciuda nimănui și nici spre fericirea altcuiva.
Mi-e rușine de
lejeritatea ființei mele.
Acum, tot ce vreau este să am suflet frumos.
Pentru oameni. Pentru cei care mă văd așa cum sunt.
Pentru cei care mă merită.
Dintotdeauna am alergat după frumusețea interioară, dar numai acum cred c-am reușit s-o prind de mână. Și nu-i dau drumul. E a mea! Pe veci.
Voi fi din ce în ce mai frumoasă, căci ajut din toată inima. Fără niciun interes. Fără planuri. Fără regrete.
Și n-o fac pentru că-mi permit, o fac pentru că trebuie.
Nu dau din surplus, dau din porția mea.
Nu ajut când îmi convine, ajut când este nevoie.
Visez la o lume în care oamenii nu sunt atât de egoiști, egocentrici, narcisiști, mândri și... răi. Teribil de răi.
Mi-aș dori ca atunci când fac bine să nu primesc batjocură în schimb... Dar nu poți cere porcilor să prețuiască perlele.
Ultima frază este inspirată din cântecul: „La Tortura” - Shakira ft. Alejandro Sanz
Nu sunt mândră de realizările mele. Nici nu consider c-am realizat ceva – în special cu viața mea – dar am făcut așa de multe...
Nu, nu sunt mândră chiar dacă, uneori, folosesc expresii de genul: „sunt mândră de mine, mândră de cum mă simt, mândră de ce sunt... ”
Nu este vorba de mândrie propriu-zisă, mai degrabă de autocunoaștere – auto(re)cunoaștere.
La aproape 46 de ani, știu cine (sau ce) sunt (mereu am știut asta).
Ce nu știu este când și cum voi avea înapoi puțin din binele ce am împrăștiat și continui să împrăștii în univers. Și asta în pofida răului ce mi se face zi de zi.
Dar sper.
Binele mi se va întoarce. Știu că se va întâmpla, chiar dacă într-o altă viață.
Frumusețea stă în conduită, căci să fii rău este o alegere, nu o consecință.
PS
Nu am posibilitatea să scriu cărți, dar am făcut eforturi uriașe să scriu pe bloguri.
Poate îți va părea un alt stil decât acela cu care ești obișnuit – dacă mă citești de mult.
Mi-ar plăcea să știu că cineva prețuiește munca mea, așa că-ți las titlurile la ce cred eu că este o altă față a mea. Nu nouă, ci ținută ascunsă prea mulți ani.
O latură deschisă, îndrăzneață și neînfricată.
O carte deschisă.
